Poveste urbana 2

...daca o sa afle vreodata, am sa neg...nu vreau ca fetita mea sa aiba un tata ca el; chiar nu vreau, am sa neg, nu am sa recunosc ca este a lui...am auzit ca face si trafic de carne vie...and stuff...intelegi de ce nu vreau sa am de-a face cu el?

...nu vreau o asemenea persoana in fata fetitei mele...dar l-am vrut in preajma mea, cand ma privea cu ochii lui mari si verzi de don juan grec, parul lung si negru, obrajii nerasi de zeitate umanizata...ma topeam...da..asta e adevarul, si poate...poate de aceea am pastrat fetita, copilul meu...imi iubesc copilul...

...era un artist neinteles, un cantaret care se lupta cu morile de vant, tinea piept veninului lumii, asa se plangea toata ziua, asa m-a ademenit langa el, ca un mag perfid; viata lui, mi-a pictat-o in culori sangerii de brugel, cu parintii sai devorati de ura, copilaria pe vasul acela de detinuti politici, sub biciurile marinarilor alocoolici, fortat sa spele latrinele...ce viata lipsita de lumina, plina de dezamagiri...

...asa m-a atras, el, the perfect killer, asasin al sentimentelor mele...si l-am iubit...am cazut prada noptilor acelea pe plaja, cand eram doar noi si marea, iar nisipul ni se urca pe degetele de la picioare, si luna ne spala trupurile...l-am iubit...

...intr-o zi nu mi-a mai raspuns la telefon...am sunat ca disperata...plangeam, injuram; am ajuns desculta la el la usa, am stat trei ore, bateam cu pumnii, doar ecouri stridente...intr-un tarziu a iesit, in halatul ala albastru, avea o bata de baseball in mana, m-a amenintat ca ma bate...

...apoi a plecat din tara; el, barmanul cantaret neinteles...apoi am aflat ca port copilul lui; al meu si al lui, doar al meu...

...nu ii voi spune...nu ii voi spune...