Iluzii

Aici se odihnesc iluziile mele


Mi-a fost dat sa gasesc pe un site o fotografie memorabila : un cimitir rarefiat, in prim plan o cruce de lemn ce avea atarnata inscriptia urmatoare :”aici se odihnesc iluziile mele”.
Pentru un om cel mai greu lucru pare sa fie ingroparea propriilor iluzii si trecerea mai departe, intr-un plan spiritual mult mai evoluat, care sa-i asigure dezvoltarea de care are nevoie. Insa cat de dificila are loc aceasta trecere si cat de greu de suportat este doliul pe care il induce aceasta transcendenta! Cand pierdem o persoana la care tinem, realitatea imuabila a pierderii isi face incet – incet locul in constiinta noastra, printre lacrimi si suferinta: acceptam pierderea, acceptam ca ea este ireversibila, purtam doliul necesar, plangem si ne revoltam, suferim, si din aceasta cadere ne ridicam si mergem mai departe. Insa cum stim ca o iluzie care ne-a fost atat de personala este moarta, cum vom reusi sa o ingropam cu adevarat si sa-i punem crucea pe care o merita?; cum ne putem debarasa de conceptul abstract pe care il reprezinta aceasta iluzie, fara sa pierdem mult din noi insine...?

Cei mai multi nu reusesc; cei mai multi se complac sa o mentina in viata, nu accepta ca este doar o iluzie, si suferinta indusa poate fi enorma; neacceptand aceasta pierdere, ei nu accepta sa mearga mai departe, sa se scuture de limitarea impusa de aceasta himera, sa treaca prin acel gang intunecat al durerii pricinuita de constientizarea pierderii: cei mai multi sunt conditionati sa poarte pe umeri acest balast spiritual care le interzice orice dezvoltare...

Iluzia iubirii ideale este una dintre acestea; visand prea frumos, ancorandu-se in acest sentiment cu toata fiinta lor, unii oameni nu accepta ca traiesc o iluzie, ca acest sentiment este doar o plasmuire a ego-ului lor, o ceata funesta ce le apasa inima; o morfina cel mult, care mascheaza o suferinta reala si o spaima a pierderii. Ei iubesc cu frica, cu frica pierderii, si in sufletul lor traieste o dara usoara de tristete, o premonitie a faptului ca , in definitiv, ceea ce simt nu este ceea ce isi imagineaza; incearca cu toate fortele lor sa alunge acest strop de melancolie, insa cum pot ei sa alunge o parte din ei? Este momentul in care iubirea se transforma in atasament, iar ei incep sa moara un pic cate un pic, incapabili sa progreseze, sa se iubeasca pe ei insisi, sa ia decizia sa ingroape aceasta iluzie o data pentru totdeauna.

Cei care reusesc dau dovada de o tarie extraordinara, pentru ca nu este usor sa fii sincer fata de tine insuti, sa accepti ca traiesti o iluzie si sa mergi mai departe; sa o ingropi, sa plangi dupa ea, dar sa accepti ca a murit, si sa mergi mai departe; sa te dezbari spiritual de chingile acestui pseudosentiment , si sa mergi mai departe; cei care reusesc sa traiasca intens acest proces, resimt la scurt timp o eliberare enorma, incep sa traiasca bucuria enorma din sufletul lor, trec de la atasament la detasare, de la exterior la interior: si ce lume bogata gasesc inlauntrul lor!, pe care nu o mai cunoscusera pana atunci; acesti oameni devin mai puternici, descoperindu-si resursele interioare cu care vor influenta mediul in care traiesc, nemailasand mediul sa le influenteze propriile ganduri si sentimente. Depasind valea plangerii, ei nu se mai uita inapoi, nu mai dezgroapa ceea ce accepta cu toata fiinta lor ca este ingropat pentru totdeauna.