luni, 13 iulie 2009

Scrisoare despre ciuda

Draga .......,

Imaginea ta incepe usor-usor sa se stinga in sufletul meu...fara ca eu sa pot face ceva ce ar putea interveni in fata imuabilului...
Altadata nu mi-ar fi pasat atat, insa, la naiba, incerc sa inteleg ce a fost atat de...unic, incat sa ma poata stoarce de vlaga pana acolo incat sa te visez cu ochii deschisi...te visam pe tine? visam ideea de tine?...sau ceva ce nu am putut avea?..eram gelos pe timpul atat de scurt in care te-am avut aproape?...sau pe faptul ca , egoist fiind, mi-a fost prea frica sa nu pierd ceea ce ma rascolise atat...

...pentru ca, da, m-ai rascolit, asa cum rascolesti cu un lemn uscat jaraticul, si sar scantei din spuza, pana pe obraz, ca sa te arda...m-ai rascolit din prima seara cand mi-ai aratat degetul tau stramb, si ochii aceia ciudati, pe care scria ceva ce nici azi nu am deslusit...o poveste? poate ca da, asa mi-ai aratat de la inceput, erai in cautarea unei povesti, si eu eram in cautarea unei spuneri de povesti, imi doream in adancul sufletului meu sa se aprinda jaraticul ala si sa vina cineva sa-l scormoneasca cu un lemn uscat...sa ies la suprafata, sa nu-mi mai fie frica de povesti, de oameni, de tine...

si ai venit tu...asa s-a intamplat...mi-e si greu sa vorbesc despre tine sau cu tine altfel decat in rama frumos colorata a unei povesti, acolo unde orice se poate intampla, chiar si intoarcerea ta, chiar si podul acela de la Paris, chiar si...in lumea noastra reala insa, multe din aceste lucruri nu se mai pot intampla, le-a luat vantul si le-a spulberat, de aceea poate inimile noastre mici au nevoie de povesti, sa le dezgroape, sa le aduca inapoi, in mintea noastra, sa le pregateasca pentru iubire sau pentru mai mult...

in rama aceea frumos colorata, te vad si acum cantand la pian, departe, intr-o lume departe, si nu pot decat sa mi te imaginez, cu ochii tai, cu degetele tale, cu parul tau, cu diminetile tale...esti acolo, in turnul acela de fildes al povestii mele, si imi este frica sa te caut...

te intrebi, probabil, de ce nu pot uita?...de ce imi este greu sa trec peste timpul atat de scurt?...ma intreb si eu si adevarul este ca incep sa te uit...incep usor usor, si nu tine de mine, tine de sufletul meu dornic sa reinvie spre lume, dar...nu vreau sa te uit, nu am vrut de la inceput, si mi-a fost teama de la inceput sa ma arunc cu capul inainte in aceasta poveste, inima mea nu era pregatita, stiam ca pot sa sufar, stiam in sinea mea ca ma expun la ceva foarte frumos...

...ceva ce nu am cautat...ceva ce a venit singur, si purta numele tau...si mi-a aratat ca o floare pe care o culegi dintr-o vale stearpa plina de maracini...o floare care iti canta la ureche si te ademeneste cu parfumul ei, si pe care vrei sa o tii mereu deasupra tamplei tale...si , da, mi-am deschis inima fara sa te cunosc, da, am plans, si da, da, te-ai speriat!...si floarea s-a ofilit inainte de vreme, si n-am stiut sa o mai trezesc...

...adevarul e ca ai plecat atat de repede, poate mai repede decat copila din poveste, si eu...in lumea aceasta atat de concreta, de costume gri si impozante, de oameni nepasatori, gri si care scuipa pe jos cu sictir...eu, pot fi copilul care sa te caute?...exista livada undeva? exista culori? exista povestea aceea fara sfarsit...?

...incep sa te uit...si mi-e ciuda...

2 comentarii:

Wanna spunea...

Si nu e bine cand incepi sa uiti?
Eu zic ca e perfect...

Andra spunea...

Frumos...foarte frumos scris...ma regasesc in cele scrise de tine :)