In Arcadia pleoapele erau grele de viata, de prea multa viata, privirile crude cu nesat, dorintele obosite de prea multa trezire in prea multe dimineti...oamenii isi cantareau sufletele la tarabele preotilor si le amanetau pe banuti zimtati carora le incercau valoarea intre dinti, cu jind...le rascumparau mereu cu aceeasi tristete, inciudati de semnele scrijelite pe ele cu bricege de negustorii timpului...Iubirea era o amintire palida, acolo unde nu exista devenire...
...Si intr-o zi, cu mantia alba, murdara de praf, pasi fecioara uitata, cu parul in dezordine, printre oameni...iar oamenii cazura in genunchi infruptandu-se din privirea ei rece, de cremene arsa...si il prinse pe primul dintre ei in brate, sarutandu-l cu buzele reci, apoi aruncandu-i starvul in praf...Moartea se stergea la gura si din ochii ei de gheata se scurgeau lacrimile celor insetati...
...In urma ei se lasa o seara cruda, cu miros dulceag de iasomie salbatica si flori strivite in calcaie...
Un comentariu:
Frumos.
Trimiteți un comentariu